Alergarea pe teren variat

Alergarea pe teren variat este o variantă a alergării în tempo uniform şi se realizează în afara stadionului, prin parcuri şi păduri.

Datorită multitudinii de situaţii pe care le crează, acest gen de alergare este un exerciţiu foarte util, deoarece formează o serie de deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi consistenţă.

Ca probă de concurs, acest gen de alergare este întâlnit la alergările de cros. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit celelalte tehnici de alergare. Această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai puţin accidentate şi pe distanţe mai scurte.

O dată cu obişnuirea cu acest gen de alergare, se măresc distanţele şi se trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure, la deal, la vale, prin arătură, pe asfalt), crescând astfel dificultatea alergării.

Adaptarea pasului alergător la terenul variat se realizează astfel:

  • la urcuşuri pasul este scurt, contactul cu solul se efectuează pe pingea, impulsia este incompletă, iar corpul se aplecă înainte mai mult sau mai puţin, în funcţie de înclinarea pantei;
  • la coborâre contactul cu solul se efectuează pe călcâie, pasul se lungeşte, trunchiul se înclină spre pantă, alergătorul lăsându-se „purtat” de viteza obţinută prin alergare la vale;
  • trecerea obstacolelor joase se execută după o accelerare prealabilă, pe distanţe cât mai reduse, în raport cu obstacolul; obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare, procedeu mai economic şi mai sigur;
  • în teren moale, nisipos, trunchiul este vertical, contactul cu solul se efectuează pe toată talpa cu derulare completă şi impulsie uşoară.

BIBLIOGRAFIE